Deficitul de magneziu şi anxietatea – studiu preliminar

Deficitul de magneziu şi anxietatea – studiu preliminar

Abstract.

Studiul de faţă tratează problema relaţiei Mg.-anxietate într-o abordare preliminară. Rolul Mg. în metabolismul celulei nervoase presupune şi impactul acestuia în enunţul ipotezelor biochimice asupra anxietăţii. Problematica acestei legături: Mg.-anxietate, luând ca verigă de mediere stresu,l este încă puţin studiată. S-a utilizat un design de tip 2×2, considerând ca variabile independente faza de intervenţie şi factura grupului (experimental-placebo), iar ca variabile dependente: Mg.-seric, somatizarea, anxietatea ca stare şi trăsătură. S-au obţinut rezultate semnificative cu privire la modificarea somatizării (p<0.001) şi a anxietăţii ca stare (p<0.01). Somatizarea şi anxietatea ca stare sunt mediate de către variabile cognitive, acestea subsumându-se mecanismelor de apărare.

1.Problematica studiată.

Deficitul de Mg. reprezintă scăderea nivelului de magneziu în compartimentul extracelular şi reducerea concomitentă a celui intracelular (operaţionalizat) prin Mg. seric şi Mg. eritrocitar. Deficitul de Mg. cunoscut în termeni laici ca spasmofilia prin lipsă de Mg. îmbracă clinic aspecte variate, de la formele asimptomatice până la cele fruste. De când s-a dovedit că Mg. este capabil să reducă excitabilitatea de membrană, în mod particular la nivel neuronal şi muscular, interesul pentru acest ion a crescut vizibil în domeniul neuroştiinţelor şi al psihiatriei. La nivelul sistemului nervos Mg. joacă un rol important în controlul aminoacizilor neurotransmiţători, postulaţi prin ipotezele biochimice ale anxietăţii. Pacienţii care suferă de anxietate şi depresie pot dezvolta deficienţă de Mg. marginală, datorată stabilirii unui cerc vicios între stres şi pierderile de Mg. Recidivele acute ale depresiei şi anxietăţii pun individul sub stres sever. Stresul va determina pierderi de Mg.-prin mecanism renal. De altfel s-a constatat o scădere a Mg. de depozit (eritrocitar) după o muncă intelectuală intensă şi stresantă. Tabloul clinic al deficienţei de Mg. prezintă numeroase simptome neuropsihice. Deficitul de Mg. predispune în genere la: anxietate, agitaţie marcată, depresie, dezorientare, confuzie, nelinişte, slăbiciune, oboseală, tulburări de somn, halucinaţii, fatigabilitate, acuze somatice diverse. O combinaţie a unui anumit număr de simptome neuro-psihice ale deficitului de Mg. se regăsesc în aşa numitul sindrom de hiperexcitabilitate neuronală. Clinic este dificil să distingem între sindromul de hiperexcitabilitate neuronală şi tulburările de anxietate, întrucât simptomatologia lor este superpozabilă, ambele însoţindu-se de excitabilitate motorie, hiperactivitate nervoasă autonomă şi de tulburări de vigilenţă şi atenţie. Impactul unui deficit de Mg. cronic asupra organismului, privit ca unitate biopsihosocială, determină adesea modificări neurovegetative, cognitive şi comportamentale.

O mare parte din pacienţii diagnosticaţi cu spasmofilie hipomagnezică se transformă într-o categorie aparte de pacienţi, aşa numiţii colindători de cabinete medicale. Aceştia prezintă la fiecare vizită la medic aceeaşi simptomatologie descrisă deosebit de viu şi colorat, la care în timp se adaugă eventual mici retuşuri, completări ce dau în final amplificarea acesteia ducând uneori chiar la ‘’nevroză’’. De altfel, în literatura de specialitate este precizat că există forme nevromagnezioprive de hiperexcitabilitate nervoasă în care este dificil să se afirme care fenomen patologic este primar: deficitul de magneziu sau tulburarea psihonervoasă? Aceşti pacienţi fecventează zeci de cabinete medicale acuzând o simptomatologie polimorfă, care adesea este superpozabilă pe cea a unei anxietăţi generalizate sau a unui atac de panică.

Indifereţa, uneori ignoranţa în faţa unui deficit latent de Mg. duce la cronicizarea acestuia şi la apariţia complicaţiilor pe trei nivele:
-biologic (deficitul de Mg. se manifestă polivisceral);
-cognitiv (interpretări negative legate de simptomatologie, atribuiri eronate );
-comportamental.

Aflat în faţa unui asemenea pacient, medicul va recurge la prescrierea unei terapii de încărcare cu Mg., însă adesea simptomatologia -spre uimirea pacientului- va persista sau reveni în timp, nemulţumindu-l şi agravându-i tabloul psihic, întărindu-i interpretările eronate pe care şi le formează în timp vis a vis de propriile-i senzaţii corporale. Este calea cea mai scurtă spre somatizare sau alte complicaţii psihice a unei afecţiuni aflate oarecum la graniţa a două domenii: cel biomedical pe de o parte şi cel al psihologiei cognitive pe de altă parte. Pornind de la observaţia banală că pacienţii cu hipomagnezemie sunt mai labili psiho-emoţional comparativ cu ceilalţi, am constatat în timp înclinarea lor spre o anumită patologie ‘’psihică’, o incidenţă crescută la hipomagnezici a tulburărilor psihice de tipul: tulburării de somatizare, nevrozei anxioase, tulburării anxioase generalizate. Studiul de faţă încearcă să ofere o primă imagine asupra relaţiei dintre anxietate şi nivelul Mg.-seric, postulând ca mediator mecanismele cognitive de apărare ale eului. Sunt de menţionat datele obţinute de Miclea M. (1997), care susţin faptul că evitarea cognitivă exprimată prin cota globală SEMCA (scala de evaluare a mecanismelor cognitive de aparare) corelează cu reducerea anxietăţii. Astfel defensivii accentuaţi au o anxietete mai redusă în timp ce defensivii moderaţi au o anxietate mai mare. Bolnavii cu anxietate ridicată recurg frecvent la raţionalizare, intelectualizare, proiecţie. Cert este faptul că indiferent de diagnosticul psihologic, deficitul de Mg. predispune la anxietate, tulburări de somn, halucinaţii, etc.

În studiul de faţă încercăm să integrăm două tradiţii de cercetare: -cea biomedicală şi cea legată de noile achiziţii din domeniul psihologiei cognitive, abordând anxietatea ca simptom de graniţă, aducând în prim plan implicaţii ale mecanismelor cognitive ce stau în umbra anxietăţii.

Mg. a fost definit ca un “electrolit al stresului” (Durlach 1998), având în vedere multiplele sale solicitări în cele mai diverse compartimente ale reacţiei la stres. Unele dintre acestea determină hipomagnezemie prin utilizare şi excreţie urinară excesivă. Semnificaţia acestor alteraţii poate deveni patogenă, îndeosebi la persoanele cu homeostazie magnezică instabilă sau cu deficit de Mg. Problematica acestei legături fierbinţi stres-Mg. este încă puţin investigată.

Patternul clinic indus de deficitul de Mg. diferă în funcţie de forma acută sau cronică a acestuia. Tabloul clinic cuprinde semne ce exprimă hiperexcitabilitatea nervoasă centrală şi periferică, la care se adaugă o mulţime de simptome mai mult sau mai mult specifice. Toate au în comun faptul că apar în context de anxietate paroxistică, uneori cu impresia morţii iminente (atacuri de panică) care determină hiperventilaţie, alcaloză respiratorie şi autoîntreţinerea crizei. Manifestarea acestei simptomatologii în anumite situaţii de viaţă va determina apariţia unor atribuiri eronate care vor duce la perpetuarea latentă (subclinică) a unei anxietăţi bazale, suficientă pentru apariţia unor manifestări psihopatologice. Compensarea hipomagnezemiei la aceste cazuri nu va fi suficientă pentru eliminarea componentei anxioase. Intervenţia psihoterapeutică cu restructurare cognitiv-comportamentală devine necesară, având un efect benefic asupra pacientului, care ajunge să creadă că stările de anxietate paroxistică manifestate pe fondul unei anxietăţi bazale (de fond) sunt fireşti şi fără scăpare. Această “evadare” în patologie psihică a pacientului determină o bulversare completă a ordinii lui cotidiene, ajungând să-şi structureze activitatea în funcţie de asemenea manifestări neuro-vegetative, care vor duce în final la tulburări comportamentale specifice (anxietate generalizată, atac de panică, fobii şi chiar nevroze). Tabloul clinic al spasmofiliei prezintă multe simptome psihice (neuropsihice) care se regăsesc în tabloul simptomatologic al distresului. Superpozabilitatea simptomatologiei distresului cu aceea a deficitului de Mg. va duce în final la o intricare a patologiei cu amplificarea tabloului clinic.

Corelatele fiziologice somato-viscerale ale emoţiilor: -tahicardie, tulburări secretorii, transpiraţii, ameţeală, reajustări vaso-motorii, amplificate dincolo de graniţele normalului şi repetate în timp, vor duce la formarea unor atribuiri eronate raportate la boală. Complicarea cercului vicios patogen (stres-deficit de Mg.), cu apariţia acestor atribuiri eronate, oferă pacientului obosit de nenumărate încercări de compensare, de ajustare sau adaptare la boală, riscul “abandonării” în spatiul bolilor psihice. Aceste atribuiri eronate vor oferi libertate deplină pacientului în ceea ce privrşte interpretarea cauzalităţii unor simptome somatice generate de deficitul de Mg.

2.Metodologie şi ipoteze.

Internalizarea unor simptome somatice va determina cristalizarea atribuirilor negative raportate la senzaţiile percepute, ducând la menţinerea acestora şi complicarea cercului vicios patogen Mg.-stres. Adesea apariţia unor nuclee de anxietate care ulterior vor degenera în patologie, va necesita mult mai mult decât compensarea deficitului de Mg. şi reducerea arousalului. Astfel instalarea unei anxietăţi generalizate cu sau fără atac de panică este implicită pe fondul unui stres prelungit, asociat unui deficit de Mg. cronic. Valoarea de protecţie faţă de stres a Mg. afost verificată pe baza mai multor modele experimentale şi clinice. Studiile terapeutice în acest sens sunt mai puţine în literatură. La baza studiului efectuat de noi se află ca ipoteză de bază relaţionarea nivelului magnezemiei cu anxietatea. Se ştie că solicitarea excesivă psiho-motorie creşte deficitul de Mg., deschizând posibilitatea instalării unui sindrom de deficit magnezic. În ultimii ani, mai multe studii au confirmat legătura dintre modificările metabolismului magnezic şi stres. Pe baza acestei legături s-au formulat următoarele ipoteze specifice:

Ipoteza 1: -subiecţii cu deficit important de Mg., trataţi cu Mg., vor prezenta în urma unui tratament suficient (o încărcare de cinci săptămâni) o reducere a anxietăţii (în special ca stare), în timp ce subiecţii cu deficit de Mg. trataţi cu placebo vor prezenta în continuare niveluri crescute ale anxietăţii ca stare.
Ipoteza 2: -administrarea de Mg. nu va influenţa semnificativ nivelul anxietăţii ca trăsătură.
Ipoteza 3: -subiecţii trataţi cu Mg. vor prezenta o reducere semnificativă a nivelului somatizării.
Ipoteza 4: -modificările anxietăţii, respectiv ale nivelului de somatizare, sunt mediate atât de variabile biochimice (nivelul Mg. seric), cât şi de variabile cognitive (nivelul mecanismelor cognitive de apărare).

Pentru verificarea ipotezelor specifice s-a utilizat un design experimental de tip 2×2, considerând ca variabile independente faza de intervenţie (pretest post-test), respectiv natura grupului (experimental placebo), iar ca variabile dependente nivelul Mg.-seric, somatizarea, anxietatea ca stare şi trăsătură, percepţia stresului şi situaţiile de viaţă.

Eşantionul investigat a inclus 13 subiecţi (din care 6 bărbaţi şi 7 femei) în cadrul grupului experimental, respectiv 15 subiecţi în cadrul grupului placebo (7 bărbaţi şi 8 femei), cu statut socio-economic similar. Selecţia s-a realizat astfel în primă fază pe baza valorilor Mg.-seric, apoi pe baza scorului SEMCA, diferenţa nesemnificativă dintre cele două grupuri arătând că au fost omogene din punct de vedere al mecanismelor cognitive de apărare (MCA). Ca procedură s-a aplicat SEMCA la un lot mare de spasmofilici cu un Mg.-seric cuprins între 1,2 – 1,54 meq/l, apoi din acest lot s-au selectat acele persoane care au prezentat scoruri apropiate şi anume: 13 subiecţi lot experimental şi 15 subiecţi pentru lotul placebo. În urma acestei selecţii, lotului experimental i s-a administrat un preparat de Mg., iar celui de-al doilea lot urmând să i se administreze placebo. În faza de preintervenţie, atât lotului experimental cât şi lotului placebo le-au fost aplicate Scala de somatizare, STAI-X1, STAI-X2, Scala de percepţie a stresului, Scala situaţiilor de viaţă şi SEMCA. A urmat apoi faza de intervenţie, în care atitudinea terapeutică se diferenţiază administrându-se grupului experimental Mg. timp de cinci săptămâni, în trei doze zilnice, iar grupului de control i s-a administrat tablete de placebo cu aspect similar celor de Mg., tot timp de cinci săptămâni, de asemenea în trei doze zilnice. În faza de post-intervenţie s-au aplicat aceleaşi scale din pretest, excepţie SEMCA, apoi s-a recoltat din nou Mg.-seric la cele două grupuri, urmărind asfel legătura magneziului seric cu scorurile scalelor sus menţionate.

3.Prezentarea şi interpretarea datelor.

Pentru verificarea ipotezelor avansate s-au realizat comparaţii multiple, sugerate de designului 2×2. Utilizând ANOVA bifactorial, s-a determinat semnificaţia diferenţelor apărute după administrarea produsului de Mg. pentru: -nivelul Mg.-seric-nivelul de somatizare-anxietate ca stare şi trăsătură-percepţia stresului şi evaluarea situaţiilor de viaţă. În prima etapă a cercetării s-au comparat scorurile grupurilor experimental şi placebo în faza pretest, pe baza testului t pentru eşantioane independente. S-a constatat că între cele două loturi în această etapă nu există diferenţe semnificative, diferenţele observabile în post-test se datorează variabilei independente.

Analiza de varianţă a evidenţiat un efect semnificativ privind nivelul Mg.-seric în funcție de tipul de intervenţie F(1,52)=64,43; p<0,001, ceea ce semnifică faptul că global, în post-test se înregistrează un nivel semnificativ mai ridicat al Mg.-seric, comparativ cu pretestul. Deasemenea s-a constatat un efect semnificativ al variabilei grup F(1,52)=75,13; p<0,001. Pentru grupul experimental nivelul Mg.-seric este semnificativ mai mare (M=1.72), faţă de grupul placebo (M=1.41). În baza acestor rezultate se poate considera că în urma administrării de Mg. se produce o creştere semnificativă a nivelului Mg.-seric.

Un alt rezultat semnificativ al fazei de intervenţie este asupra somatizării (p<0,001), constatându-se reducerea semnificativă a acesteia în faza post-test. Somatizarea are o prevalenţă mare la nivelul populaţiei generale (5%-40%). Un procent relativ constant de aproximativ 10% reprezintă un grup de pacienţi care solicită servicii medicale fără a avea tulburări organice evidente sau sindroame psihiatrice. Somatizarea poate fi primară sau secundară unui unui stres psihic acut sau cronic. Prin somatizare se pot comunica idei sau sentimente a căror exprimare verbală este adesea blocată. Somatizarea poate fi de asemenea expresia influenţei unor mecanisme defensive. Astfel, aici somatizarea reprezintă o monitorizare a simptomelor somatice care exprimă clinic deficitul de Mg. Se constată un efect semnificativ al fazei de intervenţie F(1,52)=38,85; p<0,001. Valoarea medie a somatizării în faza de post-test s-a redus semnificativ la valoarea M=33.77, faţă de M=42.95, cât a fost în pretest. Astfel, nivelul somatizării pentru grupul experimental în faza de post-test s-a redus semnificativ în raport cu pretestul (M post-test =29.61 ; M pretest =43.84). În concluzie, se constată un efect semnificativ al administrării Mg. asupra reducerii simptomatologiei relatate de subiecţi.

În ce priveşte anxietatea, se constată o diminuare a anxietăţii ca stare în post-test, consecinţă a administrării de Mg. faţă de etapa pretest. Utilizarea ANOVA pentru comparaţiile multiple a evidenţiat un efect semnificativ în acest caz al fazei de intervenţie, p<0,01. Efectul interacţiunii dintre variabilele independente este semnificativ statistic F(1,52)=6,74; p<0,01. Pentru grupul experimental se constată o reducere semnificativă a anxietăţii ca stare în faza post-test (M=41.61 în raport cu pretestul M=50.23). Anxietatea este o experienţă neplăcută, uneori tulburătoare chiar, care determină nivele ridicate de arousal fiziologic, motivând astfel individul să încerce să reducă nivele de stres prin anumite procese de control. Rezultatele obţinute confirmă ipoteza efectului administrării de Mg. asupra anxietăţii ca stare, creşterea nivelului Mg.-seric se asociază astfel cu scăderea nivelului anxietăţii ca stare la pacienţii investigaţi. Administrarea de Mg. nu exercită însă o influenţă semnificativă asupra anxietăţii ca trăsătură a subiecţilor. Acest fapt este susţinut practic de rezultatele obţinute la testul de semnificaţie statistică F. Datele sugerează distincţia dintre două nivele de influenţă. Asfel efectul Mg. se exercită predominant la nivelul stării subiectului (la nivelul simptomatologiei somatice şi a anxietăţii ca stare), în timp ce modificarea la nivelul trăsăturii este mediată pe termen lung de experienţa de viaţă a individului sau de aplicarea psihoterapiei pe termen scurt.

Privind efectul Mg. asupra percepţiei stresului, studiul comparaţiilor, atât între grupuri (experimental-placebo) cât şi între situaţii (pretest-post-test), realizat pe baza analizei de varianţă, evidenţiază un efect semnificativ al fazei de intervenţie. S-a obţinut un p<0,01 care arată că nivelul percepţiei stresului este mai redus pentru faza post-test faţă de pretest (M-post=62.28, M-pre=67.07). Fie că este acut sau cronic, deficitul de Mg. creează o stare de susceptibilitate la stres. Suprasolicitarea axului corticosuprarenal în stres determină hipomagnezemie prin pierderi urinare de magneziu. Această proprietate clasează deficitul de Mg. între factorii condiţionanţi de potenţare a riscurilor datorate stresului. Nivelul de percepţie a stresului în post-test scade comparativ cu pretestul, la nivelul ambelor loturi de subiecţi, uşor mai exprimat la nivelul grupului experimental, însă fără o diferenţă semnificativă statistic între cele două grupuri, aceasta magnitudine a efectului nesemnificativă este explicată prin multitudinea factorilor cognitivi supraadăugaţi nivelului biochimic, ce intervin în perceperea unei situaţii ca având un potenţial stresogen. După un studiu efectuat de Henrotte şi colaboratorii (1991) la şoarecii supuşi unui stres de imobilizare, administrarea de Mg., comparativ cu placebo, a demonstrat o scădere distinct semnificativă statistic la cazurile de ulcer de stres (p<0,01).

Evaluarea situaţiilor de viaţă reprezintă o variabilă ce permite detectarea unor posibile evenimente cu un potenţial puternic stresant ce au apărut pe parcursul desfăşurării studiului. Scorul obţinut reflectă prin urmare o măsură indirectă a condiţiilor de mediu în care subiectul îşi desfăşoară activitatea. Fiind o variabilă ce depinde predominant de condiţii externe, este de aşteptat ca administrarea de magneziu să nu producă modificări importante. Verificarea acestei ipoteze pe baza utilizării analizei de varianţă a demonstrat că atât între grupul experimental, respectiv de control cât şi între faza pretest-post-test nu se constată diferenţe semnificative statist.

În ansamblu deci, administrarea de Mg. determină creşterea semnificativă a nivelului Mg.-seric, această modificare biochimică având ca rezultat o diminuare imediată a simptomatologiei de tip spasmofilic. Reducerea simptomatologiei va determina, pe baza mecanismelor de atribuire, o diminuare a gradului de somatizare, precum şi a anxietăţii ca stare a subiectului. Efectul exercitat de Mg. este în consecinţă unul nespecific, fiind necesară dublarea prin intervenţie cognitivă, ce are ca principală ţintă evaluările ce conduc la menţinerea unei emoţii. Variabila individuală de interes în acest context este reprezentată de mecanismele cognitive de apărare utilizate de subiect în procesul de mediere a stresului.

4.Concluzii :

1. Manifestările funcţionale de tip spasmofilic: amorţeala, astenia, tahicardia şi crizele de tetanie au scăzut semnificativ statistic după terapia cu magneziu. Insomniile şi nervozitatea s-au redus de asemenea.
2. Corecţia cu Magnerot a produs rezultate semnificative la nivelul anxietăţii ca stare şi a nivelului somatizării.
3. Studiul efectuat confirmă vulnerabilitatea spasmofilicilor la stres prin atenuarea gradului de anxietate sub magneziuterapie.
4. De asemenea se constată utilitatea unei protecţii antistres la persoanele cu risc major, protecţia vizând de asemenea şi scăderea incidenţei anxietăţii.
5. Subiecţii cu deficit major de magneziu sunt cei mai susceptibili la stres, întrucât manifestările clinice ale spasmofiliei sunt oarecum superpozabile şi în acelaşi timp.

BIBLIOGRAFIE

Altura B.T., Altura B.M., (1981) „Role of Mg. Ions in Contractylity of Blood Vesels and Skeletal
Muscles”, Mg.bul, 3, la, 1A, 102-114
Bakri C., Sîrbu C., (2000) ”Corelate psihologice ale spasmofiliei prin deficit de magneziu”, Teză de licenţă, Cluj, 18-21, 39-47.
Băban A., (1998) „Stres şi personalitate” Ed.Presa universitară clujeană, 16-27, 30-41, 213, 227, 228
Bockova E., Hronek J., Kolomaznik M., (1992) „Potentiaton of the Effects of Anxiolitics with
Magensium Salts”, Cesk Psichiatr., Aug, 88 (3-4), 141-4.
Chernow B., Smith Je., Rayney T.G., Finton C. (1982) „Hypomagnesemia: Implications for the Critical Care Specialist” Critical Care Med., 10, 3, 193-196.
Classen H.G., Bayer S, (1996) „Interrelations Between Magnesium and Hormones in Healty
Humans”, Advances in magnesium research, 58, London, 381-385.
Classen H.G., (1981) „Stress Reaction Modified by Magnesium Status” Magnesium bul., 3, 1A, 148-152
Derevenco P., Anghel I., Băban A., (1992) „Stresul în sănătate şi boală” Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 17-26, 30-39, 93-110, 132-145.
Durlach J., (1980) „La spasmophilie constitutionelle idiopatique” Vie medicale, 41, 9, 968-969
Durlach J., (1998) „Actiology and Patho-Physihologie of Central Nervous Hiperexcitability Due to Various Types of Magnezium Deficit: magnezium deficiency and magnesium deplation”, 6th European Magnesium Congress, May, 13-16.
Durlach J., (1977) „Aspects cliniques du deficit magnesique chronique” La Vie Medicale au
Canada Francais, 6, 2, 146-180.
Durlach J., (1980) „Les controles neuro-hormonaux du metabolism du magnesium et leurs
consequences cliniques”, Rev. Franc. Endocrinol. Clin., 21, 6, 507-524.
Durlach J., Bara M., (1994) „Magnesium and Terapeutics” Magnesium Res., 7, 3/4, 313-328.
Durlach J., (1997) „Neurotic, Neuromuscular and Autonomic Nervous from of Magnesium
Imbalance”, Magnes. Res., 10, 169-195.
Drăgotoiu Gh., (1996) „Dinamica magneziului intra- şi extraceluar în condiţii de stres şi
tratamente medicamentoase”, Lucr. Doc., 66.
Feier M., (1997) „Magneziul şi stresul”, Noutatea medicală, 4, 46-49.
Henrotte J.G., (1991) „Hyper-reactivite au stress” Le monde du magnesium, 4-5.
Iamandescu Bradu I. (1997) „Psihologie Medicală”, Ed.II. Ed.Infomadica, Bucureşti, 20-38, 43-80, 87-127.
Iamandescu Bradu I. (1993) „Stresul psihic şi bolile interne” Ed. ALL, Bucureşti, 1-11, 15-32, 142-158, 169-173.
Miclea M. (1997) „Stres şi apărare psihică”, Ed.Pres.Univers.Clujeană, 81-94, 126-132.
Schimatchek H.F., Classen H.G., (1998) „Treatment of Functional Neurovegetative Disorders in
Children with Orally Administered Magnesium”, Congress of Budapest, 13-16 May, Mag. Res. Vol.II, nr.3, sept. 1998.
Zeană C., (1994) „Magneziul, biologie-clinică-tratament”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 15-16.
Selye H., (1984) „Ştiinţă şi viaţă”, Ed. Politică, Crithical Care Specialist, Crithical Care Med., 10, 3, 193-196