Obiectivul psihoterapiei

Obiectivul psihoterapiei

Ce este psihoterapia?

Psihoterapia este o metoda de tratament care se adreseaza unor tulburari psihice diagnosticate ca boli sau ca probleme de adaptare a individului. Acesta este raspunsul pe care il dau deseori pacientilor care vin la cabinet cerind ajutor fara sa aiba nici cea mai sumara idee despre psihoterapie. De cele mai multe ori ei vin cu o viziune denaturata asupra a ceea ce urmeaza sa se intimple in cabinet si cu expectante nerealiste privind interventia terapeutului.

Care este obiectivul psihoterapiei?

Iata o intrebare de zece puncte. Din punctul meu de vedere (al practicianului) obiectivul ei este solutionarea cazului. Sanatate mintala, bunastare, sau fericire?-iata niste concepte care nu fac altceva decit sa ne ofere trimiteri in alte domenii care ne ajuta ca terapeuti sa facem fata insucceselor. Sa le luam pe rind Sanatatea mintala. Ce este sanatatea mintala?. Din care perspectiva din care cultura din care epoca istorica?. Intruna din cele mai noi carti aparute a lui Paulo Coelho -Al cincelea munte -autorul descrie cultura unui popor care avea o reverenta fata de prooroci (considerate ca persoane care auzeau voci) astazi o astfel de capacitate o numim schizofrenie sau tulburare de personalitate. De partea cui este adevarul al nostru sau al lor? Daca luam fiecare epoca istorica din evolutia omenirii vom constata ca acest concept de sanatate mentala este foarte relativ si nu numai, are nenumarate aspecte evolutive asemanatoare cu imaginea unei persoane care se afla intr-o incapere a carei pereti sunt constituiti din oglinzi fiecare imagine din oglinda avind ca si corespondent real una si aceeasi persoana (omul) in acelasi timp reprezentind reflecatrea aceleeasi persoane din unghiuri diferite (din epoci diferite). Aprofundind conceptul de sanatate mentala ajungen la gindire sau mai bine zis la acele procesari mai mult sau mai putin constiente a caror desfasurare in cea mai mare parte nu poate fi dovedita cu toate instrumentele pe care le are la indemina in prezent stiinta actuala. Daca privim omul din perspectiva filozofica a lui Kierkegard atunci putem spune ca El -omul -este o fiintialitate limitata care se inchide fata de macrocosmos si isi dezvolta propria mobilitate devenind un cimp finit care inchide in el potentialitati infinite, in schimb daca privim omul din perspectiva decartiana : „Cognita ergo sum” il putem vedea ca pe o fiinta care se cramponeaza de propriai existenta si nu de manifestarea potentialitatilor infinite pe care le circumscrie in esentialitatea sa. Exemplele evident pot continua relevend cu siguranta multiplele imagini din camera cu peretii de oglinzi. Omul are nevoie de certitudini ca sa supravietuiasca. Pentru fiecare individ certitudinile sunt altele „viata gindurilor” fiecarui individ reprezentind o „realitate in sine” prin care acesta poate intelege tot ceea ce se intimpla cu el si tot ceea ce poate fi observat ca fiind real in cadrul universului in care traieste – creindu-si reprezentari mai mult sau mai putin adaptative legate de manifestarea fenomenologica a lumii in care traieste. In evolutia sa individul este nevoit sa-si extinda capacitatea de reprezentare pentru a se adapta vietii moderne socialului lucru care face ca in fata unei probleme vitale sa se produca un fenomen extraordinar persoana gasindu-si in ea insasi capacitatea de a rezolva acea problema. Aceasta capacitate este numita in prezent de cognitivism coping. Aruncind o privire asupra capacitatilor de adaptare ale individului asupra conceptelor care s-au succedat in timp intr-o incercare disperata de a intelege omul as putea spune ca cognitivismul nu face decit sa reformuleze conceptele pe baza observatiei stiintifice. Ce se ascunde de fapt in spatele acestui concept? Se vorbeste despre mecanisme de coping. Ce sunt de fapt aceste mecanisme ce se ascunde de fapt in spatele lor? Ce sta la baza copingului? Oare e exagerat daca as spune ca psihologia cognitiva nu face decit sa imbrace vechile concepte psihanalitice intr-o haina moderna -corespunzatoare civilizatiei si culturii in care traim- oferindu-I copingului ca element de noutate prezentarea acestuia intr-o structura multidimensionala (neurobiologica, anatomica, biochimica,psihica etc). Din aceasta perspectiva comportamentul uman are la geneza evenimente externe sau interne. Luind ca punct de plecare comportamentele generate de evenimente interne ne aflam in situatia de a afirma ca in spatele unei manifestari comportamentale sta un gind ,o reprezentare, un afect poate sau o traire subiectiva care va declansa o cascada de modificari pina la nivelul biochimismului neuronal incepind cu eliberarea hormonilor de stres sfirsind cu o suita de modificari observabile ca reactiile fiziologice de exemplu si comportamentele manifestate.Urmarind acest determinism nu pare deloc o utopie sa afirmam ca o modificare neobservabila produce un efect obervabil.In acest punct ne aflam in fata unei mari probleme nesolutionate -Ce este Omul? Astfel apare teoria paralelismului „fizic-psihologic” care accepta influenta nemijlocita a gindirii, a afectului asupra substantei fizice. Acestei conceptii I se opune o alta care admite ca gindul si sentimentele sunt produse de fenomene fizice substantiale si prin urmare ne aflam in plin razboi rece intre stiinte si paradigme. Cred in cele din urma ca gindirea este mijlocul prin care ne interiorizam cel mai mult dar ne si exteriorizam producind reprezentari pe care mai apoi vom incerca sa le prindem in concepte(Th.Ribot -Psihologia conceptelor) sau „entitati lingvistice”aparind astfel codarea verbala a gindirii. Demitizarea unei trairi afective prin transpunerea ei in cuvint – „prin verbalizarea afectului”-reprezinta in fapt un prim pas spre intelegerea interioritatii individului. Evident ca din aceasta perspectiva de departe cognitivismul pare a fi in prezent prima fereastra deschisa catre creier. Gindirea este deci o forma de manifestare a individului care-i da posibilitate acestuia de interactiune. Cite oare din reprezentarile noastre se confunda cu realitatea?.Reintorcindu-ne la psihoterapie si aruncind o privire asupra psihoterapiei clasice observam ca nu face altceva decit sa-I arate pacientului „labirintul” in toata splendoarea sa -oferindu-I ca solutie o alta reprezentare a acestuia ca element de noutate provocindu-I intelectul, scuturindu-l de problemele si conflictele vechi focalizindu-i atentia asupra noului „minotaur”determinindu-l sa-si gaseasca si sa-si dezvolte noi strategii de coping in infruntarea cu noua realitate. Considerind individualitatea in continua interrelatie cu lumea cotidiana ca terapeuti ne concentram eforturile asupra capacitatilor si maiestriei adaptative a individului la un mediu care cere imperios acest fapt.Adesea in confruntarea cu mediul mai mult sau mai putin armonios individul se identifica cu problemele pe care I le ridica aceasta confruntare cu problemele sotilor sau a sotiilor a prietenilor sau copiilor lor raminind blocati in ele ca intr-un soi de cursa contra cronometru pierzindu-se in aprecieri si senzatii uitind de propriul sine. In acest punct din nou apare un razboi al paradigmelor. Cred ca ma aflu intr-o situatie in care as putea spune ca prefer civilizatiile primitive in care „poate” ca individul nu-si constientiza atitea probleme de constiinta.

Vechii etrusci considerau ca „eul uman ” are valoare divina ceea ce-I conferea fiintei liberul arbitru (de valoarea divina a eului ei legau un puternic sentiment al libertatii si constienta propriei personalitati) astazi in urma unor studii se infirma existenta liberului arbitru – care din cele doua puncte de vedere este demn de a fi luat in considerare?

Mai mult decit realitatea proceselor fizice si fiziologice care se desfasoara in corpul nostru guvernendu-ne existenta este certitudinea durerilor a suferintelor noastre a gindurilor si idealurilor noastre care ne agita necontenit viata cotidiana determinindu-ne sa ne punem in mod firesc si necontenit intrebarea Ce este Omul?

Iata o intrebare la care nici una dintre tehnicile psihoterapeutice clasice si moderne nu cred ca va putea raspunde.

Psihoterapia in final as putea spune ca este folositoare atunci doar cind este un „catalizator” care determina in individ o cascada de modificari care au ca rezultat intelegerea conflictului intrapsihic sau a problemei cu care se confrunta, intrucit aceasta intelegere este primul pas spre elementul necunoscut al ecuatiei nerezolvate.

Bunastare sau fericire?

Alte concepte care ne conduc pe piste false. Fericirea -Ce este fericirea ? Eu as defini-o ca o capacitate a fiintei, asemenea tristetii. Descrierea unei intimplari sau a unei povesti triste la fel ca si urmarirea unui film care ne creeaza o impresie capacitindu-ne atentia impresionindu-ne pina la lacrimi uneori sunt procesate ca o realitate cu toate ca nu sunt. Imi pun intrebarea daca sfera afectiva este o realitate sau nu. Evident ca este pentru ca sunt capabila in egala masura de iubire si de ura. Daca aceste sentimente sunt o realitate atunci ce consistenta au? In nici un caz una fizica pentru ca in medicina nu a fost descris organul iubirii ci organul sexual a carei functie principala este cea reproductiva. Iubirea -cei care au trait-o-stiu bine ca produce anumite modificari incepind de la cele fiziologice pina la modificari majore ale sistemului individual de valori, ridicind probleme existentiale de o anumita factura. Fericirea ca si iubirea este o capacitate care poate transforma individul orientindu-l spre „interioritate”? Poate deci psihoterapia avea pretentia ca se adreseaza unor astfel de schimbari? Da, daca pacientul se indragosteste de terapeutul si acesta raspunde prin reciprocitate. Bunastarea? Care bunastare? Cea psihica sau cea fizica? Cred ca bunastarea nu are nici o legatura cu psihoterapia numai in masura in care ea poate furniza individului mijloacele necesare (banii) cumpararii serviciilor terapeutului. Psihoterapia nu cred ca vrea sa devina o cale prin care psihologul sa se piarda in conceptualizare ci o aplicatie practica a unei stiinte a carei obiect principal de studiu este omul.

Psihoterapia ca metoda sau ca tehnica se adreseaza psihicului uman acelui psihic care dupa normele regulile si legile societatii moderne nu este apt de a se integra in societate dar pentru care totusi mai exista speranta recuperarii. Adesea in cabinet le spun pacientilor ca diferenta intre un psihiatru si un psiholog este faptul ca unul trateaza nebunia iar celalat nervii. Pe de alta parte implicit imi pun intrebarea daca individul este cel bolnav sau societatea? – este vorba in cele din urma de un eseu care ar trebui sa ne ofere posibilitatea polemizarii. Exista totusi tulburari psihice care reprezinta intr-o prima etapa o urgenta psihiatrica care mai apoi poate fi sau nu recuperata prin psihoterapie. Cu toate acestea omul ramine pentru cei mai multi terapeuti o mare necunoscuta iar eu as putea afirma ca ma numar printre ei. Am constatat adesea printre colegii mei o nevoie disperata de comunicare a unor conflicte nerecunoscute situatie in care imi puneam intrebarea daca astfel de persoane sunt potrivite pentru munca in psihoterapie, Frumusetea metodei consta in flexibilitate, nici o alta aplicabilitate a stiintelor care se ocupa de om nu au atita elasticitate si libertate in alegerea „tehnicii” de terapie.

Ramine insa un vast domeniu acela al normalitatii care inca nu a fost studiat si care in comparatie cu patologia cred ca ne-ar oferi o perspectiva mai buna de intelegere a omului.Vorbim despre patologie cream metode si tehnici de recuperare nestiind insa ce este normalul. Materialul prezentat in primul modul este in general bine ales pentru ca da posibilitatea psihoterapeutului sa-si revada principalele cunostinte despre teoriile filozofice care s-au succedat de-a lungul epocilor si din care s-a putut desprinde psihoterapia in acelasi timp provocindu-l sa-si completeze lecturile lasind loc si de alte pareri insa. Apoi permite psihologului sa priveasca terapia atit din perspectiva economica cit si din perspectiva spirituala precum si prin prisma stiintelor cognitive. Probabil ca in viitor vor apare teorii noi care vor intretine razboiul rece al stiintelor. De fapt cine spune ca suferinta creeata de lupta contrariilor nu este binefacatoare si creeatoare in egala masura? Dualitatea aceasta cumplita si dulce realitate. Se vorbeste in prezent despre o unitate a binomului oare?