Stres si somatizare

Stres si somatizare

A fi stresat în lumea de azi este un lucru obişnuit. Dacă ceva scapă de sub control avem mereu la îndemână replica „Sunt stresat” sau „E din cauza stresului”. Acasă, la locul de muncă, pe stradă, la cumpărături, la şcoală, în tramvai sau în autobus ne lovim de aceeaşi atmosferă stresantă. Omniprezenţa stresului se regăseşte şi în mediul academic aproape în toate programele de învăţământ, astfel încât Breznitz (1994) vorbeşte despre o eră a stresului, care o urmează pe cea a anxietăţii.

Originea conceptului de stres psihic este legată de apariţia conceptului general de stres al lui Selye, dar precursorul de geniu în acest domeniu rămâne tot Cannon care, demonstrând apariţia unei secreţii de adrenalină la animalele supuse unui şoc emoţional, a descris pentru prima oară elementele de ordin psihocomportamental precum şi de ordin fiziologic ale unui stres psihic experimental (la animale) (Selye, 1984; Băban, 1998; Miclea, 1997). Genomul uman se încăpăţânează să supravieţuiască la toate încercările naturale şi/ sau sociale (profesionale, economice, familiale, grup etc.) reverberând o tensiune (adaptativă nu de puţine ori) numită „stres”, care poate lua tonalităţi, amplitudine de risc în sens propriu (organic prin tulburare psihosomatică – TPS – şi boală psihsomatică – BPSM – şi/ sau social: devianţă comportamentală, sociopatii, sociofobii etc). Viteza de decriptare a acestui mecanism şi a factorilor declanşatori ai stresului ne permite surmontarea turbulenţelor pe care le trăim sau care ne aşteaptă. Psihosomatica şi stresul considerăm că este o provocare specifică acestui mileniu, de a cărei rezolvare depinde noua generaţie. Stresul nu este un concept al deceniului, ci este o încercare – după cum am spus şi vom încerca să argumentăm în această lucrare – de adaptare iraţională (şi nu numai) la viteza de tehnicizare a vieţii, a cotidianului (vezi carduri etc.), la supra- şi sub-solicitările individului din punct de vedere fizic, psihic, intelectiv într-o biasare negativă la nivelul existenţialităţii intriseci a individului.

Despre un segment aparte, stresul profesional, la care ne vom referi în acest studiu, putem spune că a existat dintotdeauna, el nu este o caracteristică a epocii moderne, a ultimilor ani, dar pe măsură ce munca a dobândit noi valenţe cu accente pe încărcatura psihologică, iar problemele muncii s-au suprapus celor de natura socio-economică şi politică cu conotaţie negativă, stresul ocupaţional şi-a amplificat forţa de penetraţie, iar consecinţele sale au devenit din ce în ce mai devastatoare pentru individ. De aceea în ultimii 30 de ani majoritatea cercetărilor – medici, psihologi, biologi etc. au abordat problema stresului ocupaţional.

Stresul psihic

Stresul este o componentă iminentă a vieţii noastre zilnice. Definirea acestuia depinde de abordarea teoretică folosită (de la abordarea biologică, la abordarea tranzacţională sau la abordarea social-cognitivă) şi în funcţie de problema pe care încearcă să o definească şi să o rezolve fiecare autor (Selye, 1984; Băban, 1998; Miclea, 1997; Lazarus & Folkman, 1987). Această varietate de definţii circumscrie, în final, modul de intervenţie şi rezolvare a problemelor (Breznitz, 1994).

Introducerea conceptului de stres se datorează lui Selye care defineşte stresul ca o reacţie generală nespecifică a organismului la acţiunea externă a unor factori (agenţi stresori) de natură variată (fizică, biologică,chimică şi psihică). Recent Derevenco (1992) inspirat de teoria cognitivă a stresului elaborată de şcoala lui Lazarus defineşte stresul ca pe „un dezechiliru biologic, psihic şi comportamental între cerinţele mediului fizic şi resursele reale ale persoanei”.

Iamandescu (1993) defineşte stresul ca pe „un sindrom constituit de exacerbarea, dincolo de nivelul unor simple ajustări homeostatice, a unor reacţii psihice şi a corelatelor lor somatice în legătură cu agresiunea externă sau internă exercitată de o configuraţie de factori declanşanţi (agenţi stresori) ce acţionează intens, surprinzător, brusc şi persistent avînd uneori un caracter simbolic de ameninţare. Uneori agenţii stresori reprezintă excitanţi psihici cu rezonanţă afectivă majoră sau surse de suprasolocitare a resurselor cognitive”.
După cum putem constata, în definirea stresului accentul se pune fie pe individ, fie pe mediu, fie pe relaţia dintre individ şi mediu. Unii autori definesc stresul ca şi o condiţie a mediului, acesta reflectând un set de forţe externe care acţionează asupra unui individ sau asupra unui grup. Alţii relaţionează stresul cu răspunsul individului (fizic sau psihologic) la solicitările mediului ameninţător. Modelul tranzacţional al stresului, propus de Lazarus şi Folkman (1987; Băban, 1998; Miclea, 1997; Bray, 1999) conceptualizează stresul ca şi o mediere cognitivă între individ şi mediu în care sunt evaluate cerinţele mediului şi comparate cu resursele individului, discrepanţa dintre acestea fiind cea care ceează starea de disconfort. Această evaluare este dependentă atât de context, cât şi de caracteristicile personale ale individului (nu ne referim aici doar la trăsăturile de personalitate, ci şi la baza de cunoştinţe a individului, la convingerile, expectanţele, atribuirile şi concepţia despre sine a acestuia).

Când vorbim despre stres, de fapt ne interesează într-o mare măsură reacţia individului la situaţia stresană şi în ce măsură acesta este adpatativă sau dezadatativă. Dintre factorii cei mai importanţi care influenţează reacţia individului putem enumera: personalitatea, factorii socioculturali (stresul profesional fiind unul din fenomenele cele mai studiate în prezent) sau diferenţele de gen (Miclea, 1997).
Stresul profesional este declanşat ca urmare a impactului omului cu procesul muncii fizice şi intelectuale. Nu orice formă de stres este negativă. Între anumite limite stresul (numit eustres) joacă un rol pozitiv în dezvoltarea şi afirmarea personalităţii, în optimizarea performanţelor şi creşterea randamentului. Depăşind aceste limite, stresul devine distres şi are efecte dezadaptative. Este foarte important ca persoana aflată în postura de manager sau într-o funcţie de conducere să cunoască relaţia dintre stresul ocupaţional şi efectele acestuia pe termen scurt şi lung, să poată identifica posibilele surse de stres din contextul organizaţiei în care lucrează, costurile organizaţionale ale unui nivel ridicat de stres, precum şi strategiile de schimbare structurală şi organizaţională care să ducă la îmbunătăţirea calităţii muncii (Cahill şi colab., 1995).

În cele ce urmează vom enumera pe scurt câteva dintre categoriile de stresori (Lynott, 2005 ; Lusk, 2002 ; Van Kempen, 2002 ; Selye, 1984; Băban, 1998; Miclea, 1997; Lazarus & Folkman, 1987), insistând asupra poluării fonice deoarece aceasta reprezintă tema studiului prezent. Printre sursele legate nemijlocit de muncă putem menţiona, în primul rând, ambianţa fizică a muncii, acei factori de natura fizică ce acţionează în cursul activităţii profesionale: zgomot, temperaturi înalte sau joase, vibraţii, iluminat insuficient sau exagerat, noxe chimice, umiditate, presiune atmosferică etc. Factorii fizici de mediu interacţionând între ei îşi pot spori efectul negativ, intensificând caracterul stresant al activităţii.

Tot factori legaţi nemijlocit de muncă se referă la încărcarea/ suprasolicitarea sau deficienţele în muncă. Excesul de muncă, fie de natura cantitativă, fie de natura calitativă, reprezintă un real factor stresant. Supraîncarcarea determină instalarea oboselii care poate duce la stres psihic intens. Oboseala poate să mai apară şi datorită nerespectării programului de somn, ori a intervalului mare dintre ora deşteptării şi cea a începerii activităţii – interval în care se desfăşoară activităţile solicitante atât din punct de vedere fizic cât şi psihic (Lynott, 2005).

O altă sursă de stres legată de locul de muncă poate să se refere la relaţiile interpersonale de la locul de muncă – relaţiile cu superiorii, cu subordonaţii sau cu colegii de la acelaţi nivel (Lynott, 2005). Pe de altă parte, unii autori menţionează rolul important al caracteristicilor personale în definirea stresului ocupaţional, deoarece nu toţi angajaţii vor considera stresant un anumit factor sau nivelul de stres resimţit va fi diferit. Există însă şi o serie de stresori care afectează pe toată lumea: suprasolicitarea, tratamentul inegal din partea managerilor şi lipsa controlului asupra condiţiilor de muncă (Lynott, 2005).

Bronzaft (1996) defineşte zgomotul ca fiind „sunetele care nu numai că sunt nedorite, dar sunt şi impredictibile şi incontrolabile”. Într-o metaanaliză realizată pe 43 de studii epidemiologice publicate între 1970 şi 1999, Van Kempen (2002) arată că zgomotul este o problemă persistentă din mediu – în Europa 450 de milioane de persoane sunt expuse zilnic unui nivel de zgomot de 55 DB, 113 milioane de persoane sunt expuse zilnic la un nivel de zgomot de 65 DB, iar 97 de milioane de persoane sunt expuse unui nivel de zgomot mai ridicat de 75 DB. Efectele zgomotului se reflectă la nivel biochimic, fiziologic şi psihosocial (Van Kempen, 2002).

Printre cele mai studiate efecte ale nivelului de zgomot sunt cele care se referă la starea de sănătate (Lusk, 2002; Van Kempen, 2002; Bronzaft, 1996; Lynott, 2005) şi care arată că expunerea îndelungată la un nivel ridicat de zgomot afectează starea de sănătate în diverse moduri: creşterea presiunii sistolice, creşterea presiunii diastolice, acclelerarea ritmului inimii, pierderea auzului, creşterea nivelului de colesterol din sânge, secreţia excesivă de hormoni. Lusk (2002) arată că reducerea expunerii la nivelul de zgomot, prin mijloace tehnice sau prin folosirea echipamentului de protecţie (de exemplu căşti) duce la îmbunătăţirea stării de sănătate a angajaţilor, la scăderea costurilor medicale, reducerea timpului de lucru pierdut şi a costului înlocuirii angajaţilor absenţi. Rezultatele acestui studiu sugerează, de fapt, modalităţi de intervenţie în reducerea stresului ocupaţional datorat nivelului de zgomot.

Stres şi somatizare

Interfaţa dintre patologic şi normal este psihosomatizarea care are un rol bine definit şi cunoscut în evidenţierea prezenţei unor factori stresori (din mediu – zgomot, luminozitate, umiditate, presiune atmosferică; din contextul social – aderarea sau non-aderarea la grup, responsabilitatea profesională etc.; din mediul intern – zestre genetică, sensibilitate de organ, predispoziţii psihosomatice; din contextul cultural – nivelul de pregătire, nivelul de aspiraţii şi realizări, flexibilitate cognitivă). Somatizarea este o expresie la nivel biologic a stresului resimţit la nivel subiectiv putând să fixeze disfuncţionalităţi de organ (Barsky & Borus, 1999; Smith, 1991; Margo, 1994; Janka, 2005).

În termeni generali tulburarea psihosomatică poate fi definită ca o tulburare funcţională amplă şi prelungită de cauză psihică cu manifestări fizice (corporale) reversibile. Conform DSM IV tulburările somatoforme reprezintă un grup de tulburări mentale plasate într-o categorie comună caracterizată în general prin plîngeri fizice ce par doar a avea o origine medicală, dar care nu pot fi susţinute printr-un diagnostic clinic sau date paraclinice (Smith, 1991; Margo, 1994; Janka, 2005). Simptomele sunt suficient de intense pentru a interfera cu viaţa profesională şi relaţională – pacientul pierzînd controlul voluntar asupra manifestăriilor.

Deoarece simptomele apar în lipsa unor cauze fizice, iar manifestările sunt variate (cel puţin 13 simptome definesc tulburarea de somatizare), diagnosticarea acestor tulburări este dificilă. Pacienţii cu o astfel de tulburare, aşa numiţii „colindători” ai cabinetelor medicale, sunt în permanenţă nemulţumiţi de faptul că nu li se poate pune un diagnostic clar sau că nu sunt consideraţi a fi bolnavi. Numărul mare al investigaţiilor la care sunt supuşi aceşti pacienţi, cu scopul de a se identifica substratul fizic al simptomatologiei, costul acestor investigaţii şi al tratamentelor pun tulburarea de somatizare în centrul atenţiei asistenţei medicale majore (Margo, 1994; Janka, 2005).

Din perspectiva modelului biopsihosocial, tulburările psihosomatice sunt considerate ca fiind tulburări multinivelare ce implică evaluarea pacientului la nivel biologic (simptomatologic şi funcţional), emoţional şi sociorelaţional. White (2004, după Janka, 2005) subliniază importanţa abordării acestor tulburări somatoforme din perspectiva unui model integrativ în care un rol important îi revine contextului social.

Modelul biopsihosocial încearcă o explicare şi o evaluare globală a tulburării psihosomatice în felul următor:

  • emoţia este exprimată corporal prin simptome somatice;
  • există o corelaţie între distresul psihic şi manifestarea somatică;
  • în absenţa concretizării printr-un limbaj medical adecvat a experienţei maladaptative pacientul nu înţelege şi nu acceptă diagnosticul;
  • explorarea şi investigarea simptomelor trebuie făcută atît în raport cu contextul de viaţă (evenimente sau situaţii stresante), cît şi în raport cu starea emoţională;
  • blamarea şi stigmatizarea întăreşte simptomatologia şi conflictul psihic.

Modelul biopsihosocial încorporează noţiunea de longitudinalitate. Toţi pacienţii care acuză simptome persistente vor prezenta o evoluţie ondulatorie (cu remisii şi recăderi repetate) adesea incurabile (chiar dacă investigaţiile infirmă diagnosticul) dacă în procesul de stabilire al diagnosticului simptomatologia lor a fost asociată cu boli ca: sindromul de intestin iritabil, cancer de colon sau boală Crohn (uneori folosite numai ca diagnostic de excudere). Impactul bolii asupra fiecărui pacient este unic acesta având propria sa istorie, factori de exacerbare şi evoluţie privind tulburarea dată şi nu este exclus faptul ca orice pacient în timp să poată dezvolta o tulburare medicală serioasă dincolo de existenţa sau nonexistenţa unei tulburări psihosomatice. Ceea ce evidenţiază majoritatea studiilor, însă, este faptul că tulburările de somatizare prezintă o comorbiditate ridicată cu depresia şi anxietatea (Smith, 1991; Margo, 1994; Janka, 2005).

W. Rief (1999) susţine că pacienţii cu sindroame somatoforme manifestă o puternică focalizare a atenţiei asupra proceselor corporale care ţine exclusiv de credinţele lor despre starea de sănătate. Această focalizare preferenţială a atenţiei este expresia unei interpretări catastrofice a celor mai mici modificări corporale percepute de pacient şi reprezintă în fond o apreciere de sine scăzută şi o intoleranţă la stres. Această trăsătură cognitivă seamănă cu conceptul de amplificare somatosenzorială introdus de Barsky (1986). De asemenea, pot fi prezente şi semne de arousal. În concluzie, simptomele somatice în absenţa unui suport patologic organic pot fi considerate comportamente anormale susţinute de tulburări ale procesărilor perceptiv cognitive care duc la constituirea trăsăturii generale a tulburărilor psihosomatice.

Trecând dincolo de dezbaterile aprinse din ultima vreme privind definirea şi clasificarea tulburărilor de somatizare (Janka, 2005), este evident efectul negativ, atât din punct de vedere medical, cât şi psihosocial, al prezenţei acestor forme de tulburare. De asemenea, dovezile conform cărora tulburări cum sunt sindromul clinic de oboseală sau neurastenia sunt asociate cu descoperirile tehnologice în ţările avansate (Luthra & Wessley, 2004, după Janka, 2005) şi, în acelaşi timp, evidenţierea relaţie dintre dezvoltarea tehnologiei şi stresul ocupaţional, ne atrag atenţia asupra necesităţii studierii relaţiei dintre tulburările de somatizare, stres ocupaţional şi prezenţa anumitor stresori din mediul profesional.

În acest context teoretic ne propunem să identificăm care este relaţia dintre stresor şi nivelul de stres perceput pe de o parte şi stresor şi somatizare pe de altă parte. De fapt, această investigare va constitui obiectivul lucrării de faţă. Ceea ce vom încerca să facem este să aducem dovezi empirice care să susţină relaţia cauzală între prezenţa stresorilor şi manifestarea stresului la nivel subiectiv şi anatomo-funcţional. De asemenea, vom încerca se punem în lumină relaţia dintre nivelul de stres ocupaţional şi somatizare.

Metodologia cercetării

Scopul acestui studiu este de a evidenţia relaţiile existente între prezenţa unor stresori în mediu şi nivelul de stres şi de preocupare faţă de efectele acestora asupra sănătăţii percepute de individ la nivel subiectiv. S-a luat în considerare, ca şi tip de stresor, nivelul zgomotului. S-a evaluat efectul acestuia asupra stresului ocupaţional perceput şi asupra anxietăţii. Pe lângă aceste efecte s-au mai evidenţiat efectele pe care le au stresorii asupra nivelului de somatizare şi asupra preocupării faţă de consecinţele pe care le pot avea aceştia asupra stării de sănătate. De asemenea, ţinând cont de efectele stresante ale zgomotului asupra stării de sănătate, a fost investigată relaţia dintre nivelul de stres ocupaţional şi gradul de somatizare acută şi cronică.

Pentru a se atinge obiectivul studiului au fost propuse pentru a fi verificate următoarele ipoteze de lucru:

  1. în cazul persoanelor care lucrează în condiţii de zgomot mai mare (90 DB) se va constata un grad mai ridicat de amplificare a simptomelor somatice faţă de persoanele care lucrează în condiţii de zgomot mai redus (60 DB, 20-40 DB);
  2. în cazul persoanelor care lucrează în condiţii de zgomot mai mare (90 DB) se va constata un nivel mai ridicat al somatizării faţă de persoanele care lucrează în condiţii de zgomot mai redus (60 DB, 20-40 DB);
  3. un nivel ridicat de zgomot (90 DB) implică un nivel crescut de stres ocupaţional comparativ cu un nivel mai redus de zgomot (60 DB, 20-40 DB);
  4. persoanele care lucrează în condiţii de zgomot ridicat (90 DB) vor prezenta un scor mai ridicat la chestionarul de evaluare a anxietăţii ca stare şi trăsătură, comparativ cu persoanele care lucrează în condiţii de zgomot redus (60 DB, 20-40 DB).
  5. Există o relaţie direct proporţională între nivelul de stres ocupaţional perceput şi gradul de somatizare, atât cronică, cât şi acută.
    Pentru testarea primelor patru ipoteze s-a folosit un design cvasiexperimental unifactorial intersubiecţi, în care factorul independent este nivelul de zgomot la locul de muncă, având următoarele trepte: 20-40 DB, 60 DB, respectiv 90 DB. Variabilele dependente incluse în studiu sunt:
    • nivelul de stres ocupaţional operaţionalizat prin scorul la Inventarul de Stres Ocupaţional (OSI);
    • nivelul de anxietate operaţionalizat prin scorul la Inventarul de Anxietate STAI X1 şi X2;
    • nivelul de preocupare somatică operaţionalizat prin scorul la Scala de Preocupare Somatică;
    • nivelul de amplificare somatică operaţionalizat prin scorul la Scala de Amplificare Somatică
    În urma testării acestor ipoteze s-a încercat investigarea rolului pe care nivelul educaţional şi sexul îl au în cazul evidenţierii efectului nivelului de zgomot asupra variabilelor măsurate. În acest caz s-au folosit ca şi variabile moderatoare nivelul educaţional şi sexul.
    În cazul testării ultimei ipoteze (relaţia dintre nivelul de stres şi starea de sănătate) s-a utilizat un desing corelaţional în care variabilele investigate au fost: nivelul stresului ocupaţional, nivelul de somatizare acută şi nivelul de somatizare cronică.

Subiecţi. În studiu au fost incluşi 108 subiecţi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 57 de ani (m=29,57 şi sd=8,08), dintre aceştia 28 fiind bărbaţi şi 80 fiind femei. Subiecţii au fost selectaţi din trei medii de lucru care implică un nivel diferit de zgomot la locul de muncă: 37 de muncitori dintr-o secţie de confecţii, care lucrează în condiţii de zgomot redus (20-40 DB), 35 de muncitori dintr-o secţie de prelucrarea pielii care lucrează în condiţiile unui nivel mediu de zgomot (60 DB) şi 36 de muncitori din cadrul unei secţii de tricotaje care lucrează într-un mediu cu un nivel ridicat de zgomot (90 DB).

Instrumente. Pentru măsurarea variabilelor dependente s-au folosit următoarele instrumente:
Inventarul de Stres Ocupaţional (OSI) a fost dezvoltat în 1981 de către S.H. Osipow şi A.R. Spokane pentru evaluarea nivelului de stres ocupaţional perceput, a nivelului de solicitare psihologică şi fizică, precum şi resursele de adaptare la stres de care dispune persoana investigată.

Inventarul de anxietate ca stare şi trăsătură (STAI X1 şi X2) măsoară nivelul actual de anxietate (stare) şi înclinaţia relativ stabilă spre un pattern anxiogen (traăstură) a persoanelor evaluate. (autori)
Scala de amplificare somatosenzorială (SAS) a fost propusă de Barsky în 1999 pentru a evalua tendinţa de amplificare a simptomelor somatice.
Scala de preocupare somatică (SPS) măsoară tendinţa de a fi în permanenţă centrat pe simptomele fiziologice şi o preocupare faţă de efectele stresorilor. (Barsky, 1999).

Procedură. Instrumentele menţionate anterior au fost aplicate în grup fără o limită de timp. Instrucţiunile au fost prezentate atât verbal, de către evaluatori, cât şi în scris pe foile de răspuns.

Rezultate

În urma aplicării instrumentelor s-a calculat scorul total pentru cele patru dimensiui investigate: stres ocupaţional, anxietate, somatizare acută şi somatizare cronică. Rezultatele descriptive ne arată diferenţe la nivelul tuturor indicatorilor măsuraţi între categoriile de participanţi care sunt supuşi unor nivele diferite de zgomot în context profesional.
După cum se poate observa din figură, care ilustrează valorile medii obţinute în cadrul celor trei categorii ocupaţionale pentru stres ocupaţional (OSI), anxietate, amplificare somatică (SAS) şi, respectiv, preocupare somatică (SPS), valorile obţinute cresc o dată cu creşterea nivelului de zgomot ce caracterizează ficare mediu de muncă pentru trei dintre indicii investigaţi. Astfel, nivelul de stres ocupaţional, amplificare somatică şi preocupare somatică este cel mai ridicat pentru muncitorii de la secţia de tricotaje (20-40 DB), iar scorul cel mai scăzut îl obţin muncitorii de la confecţii (90 DB).
Un pattern diferit se constată în cazul anxietăţii, unde indicele cel mai ridicat îl obţin participanţii cu un nivel mediu de zgomot în mediul de muncă (m=40,05 pentru muncitorii de la prelucrarea pielii care lucrează la un nivel de zgomot de 60 DB), indicele cel mai scăzut l-au obţinut muncitorii de la confecţii care lucrează în condiţii de zgomot redus, iar muncitorii de la tricotaje, care lucrează în condiţii de zgomot ridicat (90 DB), au obţinut un indice intermediar.

grafic-stres

Figura 1. Valorile medii pentru indicii investigaţi în funcţie de nivelul de zgomot prezent în mediul de lucru

Comparaţiile privind efectul nivelului de zgmot

Se constată un efect semnificativ al nivelului de zgomot asupra nivelului de amplificare somatică (operaţionalizat prin scorul la SAS), având F(2,105)=7,468 la p=.001. Testarea ulterioară, utilizând testul Scheffe, ne arată că diferenţele semnificative se pot identifica între grupul de la confecţii (cu cel mai redus nivel de zgomot) şi grupul de la prelucrarea pielii, precum şi între grupul de la tricotaje şi grupul de muncitori de la prelucrarea pielii.

Un efect semnificativ al nivelului de zgomot se constată şi în cazul preocupărilor somatice: F(2,105)=308,87 la p=.000. Comparaţiile ulterioare ne arată că diferenţele semnificative apar între fiecare dintre cele trei grupuri luate câte două: grupul de muncitori de la confecţii şi grupul de muncitori de la tricotaje, grupul de muncitori de la confecţii şi grupul de muncitori de la prelucrarea pielii, precum şi între grupul de muncitori de la tricotaje şi grupul de muncitori de la prelucrarea pielii.

Pentru nivelul de stres ocupaţional obţinem diferenţe semnificative la pragul p=.001 (F(2,103)=10,594). Şi în acest caz, comparaţiile post-hoc, realizate cu testul Scheffe, evidenţiază diferenţe semnificative între toate cele trei grupuri.

În ceea ce priveşte efectul zgomotului asupra nivelului de anxietate (F(2,105)=5,394 la p=.006), acesta este evidenţiat de comparaţiile ulterioare pentru grupurile confecţii – tricotaje, respectiv prelucrarea pielii – tricotaje.

Comparaţiile privind interacţiunea dintre nivelul de zgomot şi sex

Analizând efectul nivelului de zgomot, ţinând cont de variabila moderatoare sex, constatăm un efect al zgomotului pentru toate aspectele investigate. Efectul variabilei sex se regăseşte doar la nivelul de preocupare somatică: F(1,101)=6,531 la p=.012. Constatăm un efect al interacţiunii în ceea ce priveşte scala de amplificare somatică (F(1,101)=3,945, p=.05), scala de preocupare somatică (F(1,101)=4,440, p=.038) şi indicele de anxietate (F(1,101)=7,156, p=.009).

Corelaţia dintre nivelul de stres şi somatizare

Pentru a investiga existenţa unei relaţii între nivelul de stres ocupaţional şi somatizare s-au calculat indicii de corelaţie pentru scorurile obţinute la Inventarul de stres ocupaţional, Scala de amplificare somatică şi Scala de preocupare somatică. Rezultatele ne arată existenţa unor corelaţii semnificative la pragul p=.01 atât între stresul ocupaţional şi amplificare somatică (r=.308), cât şi între stresul ocupaţional şi preocupare somatică (r=.392).

Discuţii. Concluzii.

Zgomotul este unul dintre factorii de stres cel mai frecvent întâlniţi în viaţa de zi cu zi, şi, de multe ori, în mediul profesional. În concordanţă cu studiile din domeniu, am evidenţiat că un nivel ridicat de zgomot duce la perceperea mai intensă a stresului ocupaţional. De asemenea, un nivelul de zgomot influenţează anxietatea, somatizarea acută (evaluată prin scala de preocupare somatică) şi somatizarea cronică (evaluată prin scala de amplificare somatică). Astfel, persoanele care lucrează în condiţii de zgomot ridicat prezintă cel mai ridicat scor la scala de preocupare somatică şi scala de amplificare somatică.
Prin urmare, putem spune că prezenţa zgomotului ca şi stresor din mediul profesional are efecte negative atât asupra confortului psihic, cât şi asupra stării de sănătate. Mai mult chiar, deoarece tulburările de somatizare sunt dificil de diagnosticat, implică numeroase evaluări şi costuri, sunt asociate cu un distres psihic accentuat datorită lipsei unui diagnostic clar şi numărului ridcat de vizite la medic şi sunt asociate cu tulburări de dispoziţie şi anxietate (Smith, 1991; Margo, 1994; Janka, 2005), se pare că efectul zgomotului asupra stării de sănătate este extrem de negativ, ducând la reacţii dezadaptative pe mai multe planuri.
Evidenţierea şi conştientizarea efectelor zgomotului în mediul profesional sunt importante atât pentru explicarea problemelor de distres psihic şi tulburări de sănătate cu care se confruntă angajaţii la nivel individual, cât şi pentru evidenţierea riscurilor care pot să apară la nivel organizaţional: costuri medicale, costuri privind înlocuirea angajaţilor absenţi, costuri privind productivitatea/ eficienţa redusă (Cahill şi colab., 1995; Lynott, 2005; Lusk, 2002; Van Kempen, 2002; Bronzaft, 1996). O parte dintre aceste efecte negative pot fi eliminare sau diminuate prin reducerea expunerii la nivelul de zgomot, prin mijloace tehnice sau prin folosirea echipamentului de protecţie (de exemplu căşti), după cum arată Lusk (2002).
Asocierea directă şi evidenţierea unui coeficient de corelaţie semnificativ din punct de vedere statistic între evaluarea nivelului de stres ocupaţional şi măsurarea gradului de somatizare ne sugerează, pe de altă parte, că în general stresul ocupaţional se asociază cu tulburări ale stării de sănătate. Prin urmare, nu doar zgomotul poate să aibă efecte negative asupra stării de sănătate, ci şi alţi stresori, mai alse dintre cei care afectează angajaţii indiferent de caracteristicile individuale şi tipul de personalitate: suprasolicitarea, tratamentul inegal din partea managerilor şi lipsa controlului asupra condiţiilor de muncă (Lynott, 2005).

Bibliografie

Barsky, A.J.; Borus, J.F. (1999). Functional somatic syndromes. Annual Internal Medicine, vol. 130, pp. 910–921
Băban, A. (1998). Stres şi personalitate, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană
Braz, R.M. (1999). Stress and substance use among military women and men, American Journal of Drug and Alcohol Abuse, May
Breznitz, S. (1994). Stress in the prison of its success, Social Research, Spring
Bronzaft, A.L. (1996). The increase noise pollution: what are the health efects? The harmful effects of noise, Nutrition Health Review
Cahill, J.; Landsbergis, P.A.; Schnale. P.L. (1995). Reducing occupational stress. An introductory guide for managers, supervisors and Union members, Work Stress and Health ’95 Conference, September, Washington DC
Derevenco, P.; Anghel, I.; Băban A. (1992). Stresul în sănătate şi boală, Cluj-Napoca, Editura Dacia
Floru, R. (1974). Stresul psihic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
Iamandescu, B.I. (1993). Stresul Psihic şi Bolile Interne, Bucureşti, Editura ALL
Iamandescu, B.I. (1997). Psihologie Medicală, Bucureşti, Editura Infomadica
Iamandescu, I. B. (1991) Vulnerabilitatea la stresul psihic la bolnavii psihosomatici, Bucureşti, Viaţa Medicală
Janka, A. (2005). Rethinking somatizatoform disorders, Current Opinion on Psychiatry, vol. 18, nr. 1, pp. 65-71, January
Lazarus, R. S.; Folkman, S. (1987). Transactional theory and research on emotions and coping, European Journal of Personality, vol. 1
Lusk, S.L. (2002). Chronic effects of workplace noise on blood pressure and heart rate, Archives of Environmental Health, July-August
Lynott, W.J. (2005). Is workplace stress hurting your practice? It could be hurting zou even more, Podiatry Management, January
Margo, K.L. (1994). The problem of somatization in family practice, American Family Physician, June
Miclea, M. (1997). Stres şi apărare psihică, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană
Rief, W.; Auer, C. (2001). Is somatization a habituation disorder? Physiological reactivity in somatization syndrome, Psychiatry Research, vol. 101, p. 63-74
Selye, H. (1984). Ştiinţă şi viaţă, Bucureşti, Editura Politică
Smith, R.C. (1991). Somatization disorder: defining its role in clinical medicine, Journal of General Internal Medicine, vol. 6, pp. 168-175
Van Kempen, E.E.M.M. (2002). The association between noise exposure and blood pressure and ischemic heart disease: a metaanalysis, Enviroment Health Perspectives, March