Relaţia terapeutică – un aspect decisiv pentru reuşita intervenţiei

Omul este fără îndoială o fiinţă socială. Exemplele de copii care au fost privaţi de posibilitatea de a se dezvolta în context social ne ilustrează foarte clar acest lucru. Pentru a se dezvolta armonios, în concordanţă cu regulile morale şi sociale şi, prin urmare în concordanţă cu ceilalţă oameni, este nevoie ca omul să de dezvolte în cadrul unei societăţii şi culturi, într-un mediu în care va învăţa cum să se comporte, care sunt lucrurile normale (ţinând cont că normalitatea este, de fapt, definită socio-cultural), ce este permis şi ce este interzis, care sunt pedepsele pentru încălcarea regulilor comunităţii.

Cu toate că omul se dezvoltă în societate, formându-şi în permanenţă relaţii interpersonale pe care le menţine cu mai mult sau mai puţin efort, acesta ajunge deseori la situaţii conflictuale cu alte persoane sau cu sine. De aici rezultă ceea ce unii autori numesc o „anxietate faţă de relaţiile interpersonale”. Orice terapeut trebuie să fie conştient de faptul că un pacient care caută ajutor, care intră în terapie poate prezenta adeseori o astfel de stare anxiogenă faţă de relaţiile cu alţi oameni, inclusiv cu terapeutul.

Terapia înseamnă în primul rând relaţionare. Toate curentele teoretice din psihoterapie au acceptat faptul că relaţia terapeutică are un rol foarte important în succesul intervenţiei terapeutice: de la psihanaliză până la teoriile cognitiv comportamentale, cu un accent deosebit asupra relaţiei terapeutice în cazul paradigmei umanist-experienţiale. Acest lucru este unanim acceptat, chiar dacă accentul cade pe diferite elemente ale terapiei în funcţie de curentul căruia i se alătură terapeutul.

Rogers şi urmaşii săi umanişti considerau că orice problemă poate fi rezolvată dacă se bazează pe o relaţie terapeutică adecvată. Omul este bun în sine şi are mijloacele necesare pentru a-şi rezolva problemele, dar îi lipseşte contextul şi încrederea în aplicarea a ceea ce ştie deja sau în descoperirea răspunsurilor pe care le deţine. Pentru a putea să facă acest lucru el vine la terapie unde are nevoie să găsească un context caracterizat prin siguranţă şi confort şi o relaţie terapeutică stimulantă. Pentru umanist-experienţialişti relaţia terapeutică se caracterizează prin spontaneitate, congruenţă, empatie, deschidere, acceptare necondiţionată. O astfel de relaţie, în care este acceptat necondiţionat ca fiind bun în sine, în care i se arată că este înţeles, îi dă încredere pacientului în forţele proprii pe care le va explora şi, ajutat de terapeut, va descoperi rezolvarea corespunzătoare pentru problemele sale.

Dacă în abordarea umanist-experienţială accentul cade în primul rând pe relaţia terapeutică, în alte paradigme de terapie accentul poate să fie pus pe diferite componente ale terapiei sau pe diferite aspecte ale acesteia. Astfel, în cazul psihanalizei accentul cade pe persoană (pacient/ client) şi pe experienţele acesteia. În cazul teoriilor behavioriste se subliniază importanţa comportamentelor persoanei şi întăririle oferite din mediu. Cognitiviştii acordă o importanţă deosebită cogniţiilor individului şi proceselor cognitive, care dacă sunt disfuncţionale duc la o dereglare, la o anumită tulburare. Toate aceste abordări acceptă, însă, rolul decisiv pe care îl are relaţia terapeutică în atingerea succesului terapiei. Mai mult chiar, în ultima vreme este acceptată în rândul terapeuţilor de orientare cognitiv-comportamentală ideea conform căreia reuşita unei intervenţii terapeutice se bazează în cea mai mare parte pe relaţia dintre pacient/ client şi terapeut, mai mult decât pe tehnicile utilizate în terapie.

Prin urmare, trebuie acordată o atenţie specială formării relaţiei terapeutice în primele şedinţe de terapiei. După cum precizam anterior, pacientul dezvoltă în mediul în care acţionează relaţii disfuncţionale, el intră în terapie cu o stare de anxietate faţă de relaţiile interpersonale. Nu va fi ceva cu totul deosebit dacă el va manifesta aceeaşi stare de anxietate faţă de terapeut, astfel încât va ajunge în situaţia paradoxală în care manifestă atât încredere cât şi anxietate faţă de terapeut. Pacientul caută ajutorul terapeutului pentru că are încredere sau speră că acesta îl poate ajuta să îşi rezolve sau depăşească problemele. În acelaşi timp aduce cu sine o stare de tensiune şi neîncredere în orice relaţie cu alte persoane. Apare aici un conflict pe care îl va putea depăşi dacă relaţia terapeutică se va forma şi dezvolta în mod adecvat, în principal în sensul descris de teoriile umanist-experianţialiste: acceptare necondiţionată, empatie, congruenţă, spontaneitate etc.

Ţinând cont de importanţa relaţiei terapeutice s-a pus întrebarea, ce anume este important într-o relaţie terapeutică în care se întâlnesc elementele esenţiale a două persoane: clientul/ pacientul şi terapeutul. Au fost evidenţiate trei componente ale relaţiei terapeutice care sunt modelate şi influenţate de caracteristicile pacientului, respectiv ale terapeutului:

legătura terapeutică
acordul privind scopurile terapiei
acordul despre sarcinile terapiei

Este important ca terapeutul să ţină seama de faptul că variabilele interpersonale şi intrapersonale ce ţin de client au un impact semnificativ asupra alianţei terapeutice. De asemenea, este important cum abordează el însuşi construirea alianţei terapeutice, precum şi caracteristicile pe care le manifestă, cum ar fi gradul de deschidere, abilităţile de relaţionare, modul de utilizare al abilităţilor necesare pentru o terapie de reuşită – reflectarea, sumarizarea etc.

Unele studii au încercat să identifice care sunt aspecte unei relaţii terapeutice care sunt considerate importante de către pacienţi. Astfel au fost indicate trei mari categorii de factori care influenţează alianţa terapeutică din perspectiva pacienţilor:

caracteristicile terapeutului
caracteristicile terapiei şi
percepţia clientului asupra relaţiei terapeutice.

În cazul caracteristicilor terapeutului, pacienţii au considerat importante atât caracteristici fixe, care ţin de vârstă, sex etc., cât şi calităţile interpersonale, altfel spus resursele interpersonale ale terapeutului, pe care acesta le implică în terapie. În ceea ce priveşte caracteristicile terapiei la care se referă pacienţii ca având o influenţă asupra relaţiei, acestea includ aspecte structurale, pe de o parte, şi aspecte legate de tehnicile terapeutice, pe de altă parte.

Percepţia clientului asupra relaţiei se referă la sentimentele faţă de terapeut (încredere, respect, apropiere, dependenţă, colaborare, prietenie, îngrijorare despre modul în care este văzut de terapeut) şi ceea ce simte clientul în terapie (abilitatea de a discuta diferite lucruri, acceptarea, non-judecarea, confortul, capacitatea de exprimare emoţională – chiar să plângă, capacitatea de a înţelege, siguranţa, susţinerea, importanţa şi valorizarea din partea terapeutului, capacitatea de a urmări agenda de lucru).

Se constată că, de fapt, percepţia clienţilor despre terapeut este mai importantă la începutul formării relaţiei terapeutice. De aceea este relevant să se acorde o mare importanţă construirii relaţiei terapeutice în primele şedinţe de terapie.

O altă problemă care se ridică se referă la cum se ajunge la construirea unei alianţe terapeutice adecvate? Printre aspectele şi metodele de care trebuie să ţină cont un terapeut fac parte următoarele: a fi prezent (adică a te situa în prezent), a acţiona responsabil şi a-l învăţa pe pacient să îşi asume responsabilitatea pentru faptele sale, lucru care diferă clar de învinuire. Mai este necesară oferirea unui mediu stimulativ şi în acelaşi timp sigur pentru a-i oferi clientului/ pacientului posibilitatea de a se deschide, de a căpăta încredere şi a depăşi obstacolul anxietăţii faţă de relaţiile interpersonale.

În condiţiile în care relaţia terapeutică se dezvoltă adecvat, armonios, aceasta va avea un impact semnificativ asupra rezultatelor terapiei deoarece într-o relaţie de încredere pacientul este mai permisiv, deschiderea faţă de terapeut este mai mare, la fel şi complianţa faţă de prescripţiile terapeutului şi eventualele exerciţii şi teme. Relaţia terapeutică este un indicator important al rezultatelor pozitive pentru diferite forme de psihoterapie şi pentru o arie largă de probleme.